Camera mirosea a lavandă prăfuită şi a lumină galbenă, de bec. Doar un bec mai ardea din cele trei ale lustrei, dar asta nu părea să deranjeze pe nimeni. În fond, nici nu prea avea pe cine.

Am păşit uşor printre oamenii adormiţi. Încă se străduiau să doarmă. După o noapte ca aceea, nimeni nu îndrăznea să se trezească. Bine, eu eram trează, dar abia venisem. Casa părea pustie. Încuietoarea de la intrare scârţâia, dar casa era oarecum la fel. Caldă, prăfuită, mirosind a fum şi violete.

Desigur, în afară de camera din capăt. Acum mulţi ani pusesem acolo un buchet de lavandă. S-a dus de mult, dar mirosul a rămas. Păşind cu grijă, am ajuns lângă geam. L-am deschis larg, ca în alte dăţi, şi am ieşit afară, atât cât să nu cad. Era o macara în zare. Am lipsit prea mult timp.

Înainte îţi plăceau caisele verzi, abia date în pârg. Ţi-aş fi adus câteva, dar e târziu. Am fost prin piaţă, dar e încă întuneric. N-am găsit decât fantomele unor agrişe. Erau rătăcite; ştii prea bine că nu se găsesc agrişe în piaţă. Le-am lăsat să stea la mine în geantă. Îmi plac agrişele, chiar şi cele fantomatice.

Nu, nu mai sunt caise. Mi-a fost dor de tine. Nu ştiam dacă ai plecat sau nu. Nu ştiu ce caută oamenii în camera mea cu miros de praf şi de lavandă, nu ştiu ce cauţi tu sub geam, dar mi-a fost dor; de tine, de tot. Hai, vino sus. Nu mai sta sub geam. O să te ningă teii. Nici nu ştiu cum de mai au flori. E târziu.

Îl mai ţii minte pe Kurt? Vonnegut, nu Cobain. Mi-e dor de el. E târziu, n-ai ce-i face. Iar eu nu mai ştiu dacă e dimineaţă sau e noapte. Stai cu mine. Să vedem răsăritul. Da, e frig. Al naibii de frig pentru iulie. Puloverul tău miroase a rodii. Şi a munte, a pârâu, şi a caise abia date în pârg. Mi-a fost dor de tine.

Dacă mai stau? Nu ştiu, deja e târziu. În curând am tren. Vezi răsăritul cu mine, şi apoi zburăm către gară. Sau zbor; cum vrei. Să vii să-mi faci cu mâna de pe peron.

Dragi copii,

Am ales să deschid computerul în această minunata seară ca sa vă zic un lucru, pe care poate nu îl ştiaţi - viaţa e frumoasă.

Da, bre. E frumoasă. Aşa că tăceţi cu tâmpeniile alea emo de genul “viaţa e naşpa”, “viaţa suge” et caetera.

Oricum, nu ăsta e scopul acestui post. Scopul acestui post este faptul că eu ador cumpărăturile.
[haha, moment de superficialitate maximă]

Bine, nu cumpărăturile în sensul obişnuit. Îmi displace să stau să probez haine şi alte tâmpenii de genul. O fac doar când am absolută nevoie. Sau când găsesc ceva care să-mi placă extrem de mult. ceea ce se întâmplă rar
Nu îmi place să merg prin malluri şi să îmi iau 200 de tricouri şi 50 de perechi de pantofi [adevărul e că am doar 6. bocanci, bocanci, vanşi, sandale, mocasini, pantofi de ocazie] şi apoi să plătesc cu un card care nu e al meu, urmând să imi beau cafeaua la Starbucks, înconjurată de diverse pungi cu diverse haine oribile. [statisticile mele spun că 9 tricouri din 10 luate aleator sunt oribile. al zecelea s-ar putea să fie acceptabil]

Oricum, azi am ajuns să fac cumpărături, fără să îmi dau seama.
Am plecat să-mi caut materiale ca să-mi fac o geantă. Am plecat cu 10 lei la mine, deci era oarecum evident că n-o să-mi cumpăr materiale pentru geantă.
În 92 era al naibii de cald. Îmi făceam vânt cu un evantai de hârtie. Din senin, apare un tip care îmi vinde un evantai pe bune, pentru un leu. Îi dau banii, îmi aleg unul albastru. Bătrânelul de lângă mine cumpără vreo trei. Văzându-mă cât de încântată sunt de noua mea achiziţie, îmi spune că şi el are aceeaşi părere despre noile evantaie. Sau asta cred că spune. Nu aud decât muzica din căşti.

Pe Lipscani era şi mai cald, şi mai soare, şi evident că era şi mai mult praf. Intru la Gregory’s, şi văd că prostiile pe care mi le cumpăram de obicei costă mult prea mult. Iau cea mai ieftină chestie rece - Espresso Freddo. Fără zahăr, fără lapte. Primesc o cafea tare, amară, şi cu multă gheaţă. Absolut genial.

Spre Univeristate, văd o tarabă cu cărţi la un leu. Nu găsesc nimic interesant, dar mă gândesc să încerc şi la chestiile alea din faţă de la Uni. Dupa vreun sfert de oră, îmi iau o carte cu Bacovia, la 3 lei.

În drum spre staţie, mai iau şi un bucheţel de lavandă. În staţie mă răzgândesc, şi o iau pe jos spre casă, cu lavanda în mână, cafeaua în stomac, George Bacovia şi evantaiul în geantă.

Şi, după o zi de cumpărături, ajung acasă fericită, si fără vreun leu în portofel. Iar acasă descopăr că a trecut bunica pe acolo şi mi-a lăsat zmeură şi fistic.

Cum spuneam, viaţa e frumoasă. Mâine mă duc să-mi cumpăr materiale de geantă [de data asta e pe bune], si o pereche de cercei albaştri.

Haha, şi sâmbătă plec, iar voi rămâneţi să vă topiţi în Bucureşti.
Iar eu o să stau în Bistriţa, unde o să fac poze, o să grădinăresc, o să croitoresc şi o să mănânc fructe de pădure.

Mă doare capul. Urăsc aerul conditionat.

Mama: Uite, hai să vezi nişte emo!
M.: Dar ei ce fac?

Eu: Păi ei vor să pară tot timpul deprimaţi.
Mama: Şi eu m-as deprima dacă aş sta să-mi fac părul cu placa în fiecare zi.

M.: Şi ăştia, când se strâng la chef, stau toţi deprimaţi?

M.: Da’ ei de fapt ce fac? Că aştia din emisiune stau şi nu zic nimic. De juma de oră mă tot uit şi aştept să zică ceva.

M.: Uite, uite vorbeşte un emo!

M.: Dar ăştia ce muzică ascultă?
Eu: Muzică emo.
M.: Aşa, ca Eric Clapton?

Concluzia - păi manele, house, tot aia e!

- mama, uitându-se la o emisiune în care erau invitaţi nişte emo.

Îmi miroase părul a narghilea. <3

You disgust me.

De obicei politica în general mă dezgustă. Dar acum, fără vreun motiv anume am decis să mă bag şi eu în ciorba asta de opinii, şi să-mi spun oful.

Eu nu mi-am luat-o de la mineri. N-am destui ani. Dar sunt perfect conştientă de ce a fost. Ai mei erau acolo, în Piaţă. Am crescut într-o familie total anti-comunistă, şi sunt mândră de asta.

Toţi o dau în stânga şi-n dreapta cu ce comunist e Oprescu, că PSD, că aleaalea. Ştiţi voi, şi PSD-ul si PD-ul tot din acelaşi FSN se trag. Deci ambii sunt la fel de comunişti. Şi, după umila mea părere, cuvântul ‘comunist’ nu are grad de comparaţie. Toţi sunt la fel de comunişti, şi este o mare cretinătate să spui că doar ăia roşii ar fi. Vorba bancului, si portocaliul tot din roşu e făcut.

Şi, între un chirurg şi un vameş, eu prefer chirurgul.

Am chef să vegetez. Să stau în semiîntuneric, să citesc, să ascult Jefferson Airplane, să beau ceai şi să mănânc fistic.

N-am fistic. :(

Asta voiam să scriu acum vreo 10 minute. Acum brusc mi-a venit cheful să ies din casă. Să mă duc la gară şi să mă ursc în primul tren, ca să văd la ce staţie mă dă jos. Sau pur şi simplu să plec. Dar atunci s-ar naşte o multitudine de complicaţii.

Vedeţi voi, eu sunt dusă cu capul. Dacă mă apuc să plec, mă voi ataca [da, eu pe mine] cu diverse întrebări de genul “unde mergi?”, “cu ce bani?” si alte chestii de factură administrativă. Desigur, trebuie luată în calcul şi paranoia. Ca să nu mai vorbim de combustibil. Pentru că nu ştiu de unde fac rost de cafea multă, buna si moca la ora asta, şi pentru că am nevoie de cel puţin o găleată ca să obţin energia necesară pentru a pleca undeva.

Really, chiar am nevoie de cafea. Azi iar am umblat o groază, în ultima vreme nici n-am mai pea dormit [better things to do], şi nu mai am prea multă energie. Iar la ora asta există slabe şanse să mai fie cafea în filtru, iar dacă e va fi acelaşi pischwasser pe care sunt nevoită să il beau în fiecare dimineaţă.

Chiar, v-am povestit ce cafea oribila face maică-mea? Până şi ea recunoaşte asta. Dimineaţa, când încă nu îmi funtionează creierul pot cât de cât să o beau. Strâng din dinţi şi o dau pe gât ca pe un medicament. Hell, până şi chestiile alea efervescente le beau cu mai mare plăcere decât pseudo-cafeaua aia. Dar nu prea am incotro. Alta nu am la dispoziţie, iar la 5 minute după ce mă trezesc chiar am mare nevoie de ea.

Când mă trezesc din somn sunt un fel de robot teleghidat. Ma târăsc pqnă în bucătărie, scot două pahare, pun apa în ceainic, pun ceainicul pe foc. Mereu îl pun cu dreapta, dar mereu încerc să îl iau cu stânga. Nu mă descurc cu dreapta dacă am o mănuşă de bucătărie sau ceva de genul. Aşa că am incercat să-mi programez creierul să puna ceainicul cu stânga. Fară succes. Oricum, cât fierbe apa dau pe gât o cană de cafea oribilă, încălzită la microunde, iar apoi fac un duş. Până fierbe apa pentru ceai mi se trezeşte şi neuronul de la combinaţia de cofeină si apă rece, şi sunt în stare să-mi aleg doua feluri de ceai, pe care apoi să le şi beau.

Oricum, morala acestei povestiri este că eu vreau cafea. Am căpătat o bruma de hiperactivitate, dar imi trebuie ceva cu care s-o menţin.

Şi uite aşa am terminat încă un an de liceu. Acum nu ştiu ce fac. Poate mă apuc la modul serios de finlandeză, poate mă mut din Bucureşti şi mă apuc de grădinărit full-time, poate îmi pierd timpul prin vreun bar. Gen varianta de vară a Anticului. Dar încă n-am găsit un loc cu alcool ieftin, multe feluri de ceai, cu terasă şi care să nu fie la mama naibii.

Mda, avem Argeninul, Poke, Arcade, Fire, Mes Amis, Cool Cat, Hanul [când te lasă să cobori], Marginea, MNAC, DownTown whatever nicinumaiştiu. Majoritatea au muzică groaznică, dar n-am de gând să ma târăsc cu 86 vreo 20 de staţii până în Jack/LMC/HH.

Ar trebui să mai fac poze. Ech, problema e că şi aşa am o geantă de minim 3 kile. Şi aparatul mai are încă două, şi mi-e prea lene să car toate astea; mai ales din cauza căldurii. Urăsc căldura.

Afară e un miros genial, de tei şi miere. Nu ştiu de unde vine mirosul de miere, dar e plăcut. Balconul meu dă undeva între blocuri, aşa că strada nu e decât un bâzâit indepărtat. Mai usor aud o adiere de vânt decât nişte maşini ciocnindu-se. De-aia îmi şi place aici.

Am numărat teii. Doi vis-a-vis, unul sub geam, altul sub alt geam. Oh, si încă unul mic. De unde stau poţi să vezi vecinii de prin alte blocuri. E o tipă, în blocul de vis-a-vis, care mereu fumează la geam. Are bucătăria vopsită în portocaliu. Uneori ne trezim uitându-ne una la alta. Şi mie imi place să stau la geam.

Încă nu e chiar intuneric. Încă mai vezi cerul. E vremea aia în care totul e albastru, şi rodopsina incepe să intre în acţiune. bine, totul ar fi albastru dacă n-am avea becuri gălbejite. În spate, în casă e portocaliu. Pe balcon e albastru. În bucătăria celor din blocul vecin iar e portocaliu.

Ce frumos miroase teiul. Trag aer adânc în piept.

Mă rup oarecum din reverie şi dau la o parte perdeaua, ca să cobor din balcon. Spun să cobor, pentru că am o treaptă între balcon şi restul casei. Îmi place să stau pe treaptă. Nu sunt nici inauntru, nici afară.

Dincolo de treaptă mă întâmpină o casă străină, cu o lumină caldă şi cu miros de abur şi ceainărie. Mă uit printre punguţe şi cutii, de parcă n-ar fi ale mele. Aş bea un ceai de cicoare şi cacao. E genul de aromă care se agaţă lacomă de căile tale respiratorii, şi simţi cum în acelaşi timp vrei să scapi de ea şi să o ai acolo pentru tot resul vieţii. Ştii, asta îmi aduce aminte de cineva.

Mă duc. Mă duc să-mi pun ceainicul pe foc, să trec cu el prin perdeaua de la balcon şi să mă trântesc pe nişte perne moi şi pline de var, ca să-mi beau ceaiul în aerul greu, cu miros de tei şi miere.

I’m having a really bad day. Please go away.

Oh, and I’ll write stuff, too. But not now. Now I’m in depressed/paranoid mode.

If anyone’s willing to offer moral support, do let me know. I for one know that I am in dire need of it.

Ador Argentinul. Să-mi audceti aminte să vă zic o poveste.